Iubire and stuff

Ce am învățat de la tipa care l-a-mpușcat pe Warhol

I shot him down. Bang bang.
Când spui Valerie Solanas nu prea sună nici un clopoțel. Dacă zici în schimb tipa care l-a-mpușcat pe Warhol, se animă treaba.
Recunosc că nici eu nu știam ce era cu această Valerie până nu am dat de curând de manifestul ei, SCUM Manifesto (Society for Cutting up Men) prin recomandarea unei prietene.
Am fost destul de reticentă când venea vorba de literatura feministă, fiindcă gândeam (total greșit și plin de prejudecăți) că o doamne, încă un text despre femeia care se vrea bărbat, complexul castrării and all that jazz.
Până când am dat de o scriitoare foarte mișto-Naomi Wolf și a sa carte Vagina: A new biography-, care m-a făcut să-mi schimb total părerea asupra feminismului, sexualității și da, a percepției vaginului. Voi scrie un articol mai amănunțit despre Naomi Wolf și cartea ei cât de curând, so cei interesați, stay tuned.
Am început cu această ocazie să citesc mai multă literatură scrisă de gagici și am avut niște surprize extrem de plăcute. Una din ele este cu siguranță Valerie Solanas. O feministă convinsă și cu mult sânge în instalație.
Deși opiniile ei sunt radicale, propune o perspectivă asupra sexualității originală, provocatoare și chiar amuzantă (dacă nu ești tip:)
The male is eaten up with frustration at not being female.
S-a vehiculat mult timp de către filozofi, religie, psihanaliști cum că femeia ar fi o ființă incompletă, inferioară bărbatului, care nu numai că ar avea descendență masculină dar care și suferă de complexul castrării, dorindu-și de fapt să fie bărbat (vezi Freud).
Solanas zice că lucrurile stau tocmai pe dos: femeia este sexul puternic iar bărbatul sexul slab, iar societatea patriarhală se justifică fix prin dorința subconștientă a bărbatului de a fi femeie.
male is an emotional cripple. Just as the deliberate production of blind people would be imoral, so would be the deliberate production of emotional cripples.
Bărbatul este văzut ca un individ egocentric, insular, preocupat doar de sine și de simțurile sale, total neputincios din punct de vedere emoțional. Dacă este imoral să dai naștere în mod deliberat unui copil cu handicap, atunci este la fel de imoral să dai naștere unor indivizi neputincioși emoționali (aka bărbați), spune Solanas.
Ok, mega nazist ca propunere și totuși…cât de mișto și de simplă ar fi iubirea cu oameni care să nu fie emotional cripples?
in a sane society, the male would trot along obediently after the female. The male is docile and easily led, easily subjected to the domination of any female who cares to dominate him. The male, in fact, wants desperately to be led by females, wants Mama in charge, wants to abandon himself to her care.
O propunere interesantă este și viziunea scriitoarei asupra războiului sexelor:
the conflict is not between females and males but between SCUM-dominant, self-confident (…) females who consider themselves fit to rule the universe(…) and nice, passive, dependant, approval seeking Daddy s Girls who feel secure only with Big Daddy standing by.
Pe scurt, războiul sexelor nu este cel bărbat-femei, ci femeie-femeie.
Într-o lume în care teoretic orice om cu un background cultural și educațional minim se presupune că aspiră la o societate bazată pe egalitate în drepturi, toleranță, respect și iubire față de cel de lângă tine, într-o eră de ascensiune a mișcării power to the female, cum se face că încă ne mai dăm în cap una alteia, suntem mereu în competiție una cu cealaltă și ne aruncăm priviri bitchy când o vedem pe una care e mai sexy decât noi pe stradă.
Deși este greu de rezonat în totalitate cu niște convingeri atât de radicale (aproape naziste), admit că în anumite momente în care te simți de rahat că te-a părăsit/înșelat/nu te iubește/nu e acolo, manifestul lui Solanas poate fi o lectură delicioasă.
Da, opiniile de genul să-mpușcăm toți bărbații că sunt egocentrici și handicapați emoțional sunt extremiste. Deși între noi fie spus, cred că fiecare a gândit măcar o dată-n viață să ardă în chinuri porcul dracului. Și ne-am imaginat cum ar fi să-i cadă, să i se ofilească și să nu mai aibă parte ever de acțiune. Fiindcă adevărul trist e că ți-o cam iei în freză destul de des de la handicapați emoțional incapabili de commitment.
Și totuși, vrei să ai parte de iubirea Aia. Iubirea aia în care faci totul cu El, iar el nu te dă la o parte fiindcă tre’ să-și vadă de carieră sau de viața lui de burlac. Iubirea aia în care co-dependența nu e ceva nasol și noi e mai important decât eu.
Dar oare mai există astfel de iubiri? Putem fi un noi, un androgin funcțional sau suntem condamnați la el/ea, bărbat/femeie în mod irevocabil?
ps: dacă vreți să citiți SCUM Manifesto, îl găsiți aici:

The SCUM Manifesto pe Scribd. Descoperiți: https://www.scribd.com/book/257713849

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.