Vrei să fii rebelă.
Să spargi tipare comportamentale.
Să revoluționezi.
Să arzi pe dinăuntru.
Te uiți la lume și nu ți se pare decât o reproducere ipocrită și kitchoasă a Cumințeniei pământului lui Brâncuși.
Totul e pus la locul lui.
Totul are o ordine, o logică și o utilitate.
Oamenii dau din cap aprobator.
Se excită în dezaprobări politice și filozofice sterpe, singura voluptate care le-a mai rămas.
Îți vine să le împuști gândurile, vrăbii speriate chircite într-un colț.
Singurii rebeli rămași sunt cei care fumează din tren în timp ce trenul staționează. Dar nu coboară. Dacă pleacă trenul?
Și ăsta e cel mai optimist scenariu de iubire pe care o să-l întâlnești.
Nu se mai fumează în tren.
În consecință, nu mai riscă nimeni să coboare din tren ca să fumeze.
Dacă pleacă trenul?
Dacă nu mai ajungi la destinația ta comodă și plictisitoare în care nu însemni nimic și în care cel mai incitant lucru care ți se poate întâmpla e să-ți scrie un necunoscut pe insta?
Nu. Nu poți să cobori din tren.
Nu poți să riști.
E periculos.
Vântul adie plăcut, afară miroase a viața pe care n-ai trăit-o, te incită entuziasmul unui început. Ai vrea să cobori, dar e riscant. Așa că stai cuminte în vagon Și visezi la o viață și mai monotonă decât ce ai acum.
Doar cu mai mulți bani.
Care să-ți permită să bei cocktailuri pe plajă și să ți-o tragi cu bunăciuni superficiale care nu-ți dau bătăi de cap.

De ce am ajuns să ne fie atât de frică ‘să fumăm în tren’?
Să iubim no matter what?

De ce nu mai avem curaj să fim nebuni şi să coborâm din tren?